Banul.

Mă plimb pe o alee. În faţa mea, văd un ban. Îl iau şi merg mai departe. La colţ, o cerşetoare întinde mâna. Scot moneda şi i-o dau. Femeia îşi numără banii şi fuge să-şi cumpere ţigări. Pe drum, pierde banul. Un bătrân îl găseşte. Îl ridică şi merge să-şi ia un corn. Vrea să-l plătească, nu are cu ce. Buzunarul era găurit.
Banul, l-a găsit un copil care a alergat fericit în casă şi l-a pus în puşculiţă. Vrea să-şi cumpere un avion, când o să fie mare.

2 fire albe.

 

Dimineaţă , în faţa oglinzii, am urlat. Mi-am descoperit 2 fire albe de păr. Eram deprimată. Am fugit la coafor să le vopsesc. Mi-a zis că bătrâneţea nu se poate colora. M-am dus la psiholog şi mi-a vopsit părul în toate culorile pământului.

O poveste.

 

-Uite mama, cartea de care ţi-am zis.
-A, e povestea lui Piersic jr.? E despre viaţa lui?
-Nu mama, e o carte cu 67 de poveşti. Una e a mea.
-Ai scris despre viaţa ta?
-Nu mama, e o ficţiune. Vrei să-ţi las cartea, să-mi citeşti povestea?
-Lasă, că mi-o povesteşti tu odată.
M-am dus acasă,m-am băgat în pat şi mi-am citit povestea. Până-am adormit.

Mulţumire.

M-ai învăţat că un punct e mai puternic decât semnul exclamării. Că punctele de suspensie sunt enervante şi inutile. Că trebuie să storc tot siropul şi să rămân cu esenţa. M-ai învăţat să am răbdare şi încredere în mine. M-ai provocat să fac dintr-o poveste de 1000 de semne, una de 300. Uneori am reuşit, alteori nu. Mi-ai demonstrat că un vis poate deveni realitate. Ai împlinit 67 de vise. Ai strâns 67 de poveşti pe care le-ai îngrijit şi le-ai aranjat între două coperţi. La 67 de oameni ai dăruit bucurii mari şi emoţii. Tu primeşti în schimb recunoştinţă multă.
Ţin cartea în mână şi plâng. O ating, o miros şi-o strâng tare la piept. Sunt fericită. Datorită ţie.
Poate, peste ani, când vei fi bătrân şi cu părul alb, te voi căuta să-ţi dăruiesc o carte, pătată de vreme, Ficţiuni Reale. Ca să-ţi amintească ce om bun eşti.
Am scăpat ceva sirop printre rânduri, dar n-am avut puterea să-l storc. Şi nici n-am vrut.
Mulțumesc, Florin Piersic Jr.

În tren.

Sunt în tren. În faţa mea se aşează un tip frumos. Eu încerc să citesc. El mă fixează cu tupeu. Mă uit pe geam, aiurea. Se apropie tunelul. În beznă se aruncă peste mine, îmi caută buzele şi mă sărută cu putere.
Fluierul trenului mă trezeşte. În faţa mea, un bătrân fără dinţi se hlizeşte la mine.

Tatuaje.

 

Mi-am tatuat poveşti pe piele. Mare greşeală. Acum, bărbaţii sunt preocupaţi să mă citească, în loc să mă iubească.

Batgirl.

O fetiţă târâie după ea o păpuşă. O scapă. Se-apleacă s-o ia, tatăl o plezneşte peste faţă. Fetiţa începe să plângă. Aş vrea să apară Spiderman. Sau, mai bine Batman, că o are mai mare. Viteza. Ei nu sunt, aşa că iau păpuşa de jos, o întind fetiţei, îi dau animalului un pumn în figură, şi-apoi fug.

Naivitate.

Când te-am cunoscut, mi-ai dat un pumn de speranţe. Atunci am zâmbit. Acum nu mai pot. Mi-e jenă. Am rămas fără dinţi.

Pantofi şi sânge.

Mă invită la dans şi eu îl refuz. Pantofii noi mi-au făcut răni la picioare. Sângele mi se prelinge sub călcâie. Vreau să plec dar nu am putere să mă ridic. Am rămas ultima în bar. Până a venit femeia de servici, să facă curat.
-Vă dau pantofii mei, îmi daţi , vă rog frumos, şlapii dumneavoastră?
-Nu.

Tăcere şi chiorăit de maţe.

Stăm pe canapea şi ne ţinem de mână. Nici unul nu zice nimic. E tăcerea aia penibilă în care nu-ţi găseşti cuvintele. Fixăm covorul. Minutele ne picură-n timpane. Un monstru urlă parcă dintr-o peşteră, spărgând tăcerea. Erau maţele care-mi chiorăiau a disperare. Am râs cu lacrimi. Apoi am vorbit.

Cutia cu taste.

Dimineaţa, deschid laptopul, începe o nouă zi. Am mulţi prieteni,sute. Dau câteva like-uri, mă uit la câteva poze, postări , bag un comment, primesc replica, zâmbesc, vre-o cinci îmi cer prietenia, le-o dau bucuros. Sunt fericit. Seara, îi inchid pe toţi în cutia cu taste, mă bag în pat. Sunt singur.

Insomia.

Nu pot să dorm. Mă gândesc la valurile mării. Apa îmi provoacă vezica. Un ţânţar mă bâzîie la melodie. Îl vânez şi-l fac tapet. Încep să număr. La 150 mă opresc. Mă duc să-mi fac o cafea, şi beau cinci.
În drum spre pat, cad şi mă lovesc fatal la insomnie. Dorm trei zile şi trei nopţi. Ca-n poveşti.

Doi ardei într-o sacoşă.

Doi ardei s-au cunoscut într-o sacoşă. Un el şi-o ea. S-au tot fofilat un timp pe lângă alte legume aruncate-n pungă,o roşie ruşinoasă, un castravete bătrân şi-o ceapă nespălată, până când s-au trezit codiţă în codiţă. Şi-au vorbit tot drumul. Mai mult ea, pentru că el era bâlbâit. După un drum legănat şi-o conversaţie cu bâlbe, au ajuns la destinaţie.
- Cccccred că mmmm-am îndrăgggggostit de tttttine- zice el.
- Şi eu. Simt cum îmi saltă sâmburii în mine. Mă-ncălzesc din ce în ce mai tare.
- ŞŞŞtiu. Sunnnntem pe ppppppplită. Ne-am ars.

Iluzii călduroase.

După un drum lung şi greu, mă opresc la o casă sărăcăcioasă să mă adăpostesc peste noapte de frig. Intru zgribulită şi găsesc în mijlocul odăii un bătrân care se-ncălzea la un foc mare, pictat pe-o pânză. Mă uit contrariată la el şi nu-nţeleg. El îmi face semn cu mâna să mă apropii, să mă-ncălzesc alături de el.
-Uneori iluziile ţin loc de cald-zice el.
Dau din cap, ca şi cum aş fi înţeles ce vrea să zică, şi ies.
După câteva minute intru cu un braţ plin de lemne.
-Să avem, în caz că se potoleşte focul.

Pe stadion.

Sunt pe stadion, la alergat. Fac o tură,la a doua simt că mă sufoc, vreau să mă opresc dar observ trei masculi bine care stăteau de vorbă, pe marginea pistei. Îmi adun puterile, îmi controlez alergarea, pieptul umflat în faţă, îmi desfac părul, pe care-l las să plutească-n vânt, şi mă las privită în toată splendoarea. Ajung în dreptul lor, le zâmbesc, apoi mă-mpedic de şiret şi cad împrăştiată pe culoarul doi. Mă ridic jenată, vreau să ies de pe pistă şi unul vine spre mine zâmbind.
-Vezi că-ţi curge sânge din nas.
-Ţie-ţi curgeau balele, acum căteva minute.

Covorul.

În seara asta joc rol de covor. Şi stau întins pe jos, precum unul. Ea intră fără să se descalţe şi se şterge de noroi pe mine. Eu tac, precum preşul. Ea mănâncă un biscuit şi scapă firimituri pe jos . Şi mă gâdilă la ciucuri. Vrea să se-tindă pe mine, şi se zgărie de noroiul uscat. Mă-nţeapă cu tocu-n floricică. Se descalţă şi aspiră mizeria. Furtunul îmi suge din culoare . Apoi, se lungeşte goală pe covorul moale. Şi devine una cu imprimeul. Încet, îmi revine culoarea-n ţesătură.

Maria

În drum spre casă, văd un copil pe-o bancă, plângând cu sughiţuri. Mă apropii de el şi-l întreb de ce plânge. Îmi zice că Maria nu mai vrea să fie prietena lui. Acum e prietena lui Vlad, pentru că are jucării mai multe. Mi se face milă de el. Îmi iau de pe mănă brăţara şi i-o întind.
– Dă-i Mariei brăţara asta şi-ţi promit că va fi din nou prietena ta.
A doua zi îl văd pe copil cu Maria în parc. O ţinea de mână. Ca să nu-i cadă brăţara care-i era mult prea mare.

Orgoliul rănit.

Sunt cu coşul plin şi stau la rând, la casă. În spatele meu se pune un tip bine. Mă priveşte din cap până-n picioare. Mă prefac că nu-l observ. Se apropie tot mai mult de mine. Simt o atingere delicată pe spate. Picioarele mi se înmoaie încet. Apoi atingerea coboară subtil , spre fund. Îl ignor în continuare. Ceva mă înţeapă pe picior. Mă întorc iritată. Un copil, se juca cu o sabie pe trupul meu.
-Nu e voie. O răneşti pe doamna- zice el.
I-am zâmbit acru, am plătit şi-am plecat rănită. În orgoliu.

Conversaţie nocturnă.

Mama e bolnavă. Îmi spune să dorm cu ea. Şi, dacă văd ca îi e foarte rău, să sun la salvare. Eram prea mică să-nţeleg ce e aia boală. Ea a adormit. Eu o vegheam. O mângâiam încet, tot trupul îi ardea. Îi ascultam respiraţia. Uneori se oprea câteva secunde. Şi-atunci mă speriam. Alteori, zicea cuvinte pe care nu le-nţelegeam. Îmi era teamă. Ştiam că bunica, când are nevoie de ajutor, se roagă. Şi-am început să-L rog s-o facă bine. Am vorbit cu El până dimineaţă. Pentru prima dată.
Cred că m-a auzit, pentru că mama s-a facut bine. Şi-apoi, am adormit şi eu.

La ginecolog.

Am 19 ani şi sunt pentru prima dată la ginecolog. După formalităţiile de rigoare, medicul îmi zice să trec după perdea şi să mă dezbrac. Mă duc şi mă dezbrac. De tot. Rămân în sînii goi şi cu chiloţii roz în dungi. Îmi acopăr sânii cu mâinile, şi-aştept. Doctorul vine, zîmbeşte în colţul gurii şi-mi zice să-mi iau bluza înapoi, şi să-mi dau jos singura textilă rămas pe mine.Chiloţii.
Jenant moment. De-atunci am avut grijă să nu care cumva, când merg la control de sâni, de emoţii, să-mi dau jos chiloţii.

O ieşire specială.

Niciodată nu am avut papuci sport de firmă. Azi, mi-am cumpărat.
O zi întreagă m-am uitat la ei. I-am studiat cusăturile şi talpa. Dimineaţă , la plimbare, nu i-am luat de teamă să nu-i uzez. Am zis să aştept o ocazie mai specială. Nu i-am luat nici în excursie, prin pădure. Nici pe stadion, la alergat.
Noaptea am visat că m-a călcat o maşină şi-am murit. Şi că mama, pe ultimul drum, m-a încălţat cu papucii noi.
A doua zi am ieşit să arunc gunoiul. În papucii de firmă.
A fost o iesire specială.

Confuzie.

-Iubito, azi vreu să ies cu băieţii la fotbal. Te deranjează?
-Nu, iubire. Du-te liniştit. Ştiu că e un meci important.
Intru în bucătarie şi-ncep să bombănesc, trântesc o farfurie pe masă, arunc o lingură-n chiuvetă.
-Iubito, eşti supărată? Vrei să rămân acasă?
-Nu iubire. Lasă, eu o să citesc. Tu du-te cu băieţii. E altă atmosferă, ştiu.
-Dar, de ce trânteşti?
-Nu mă băga în seamă. Chiar vreau să pleci.
Îl conduc la uşă,mă îmbrăţişează iar eu bosumflată îi zic:
-Stii, de fapt vreau să rămâi.
-Da, ştiu. Nu trebuie să te bag în seamă. Pa.
Şi-a plecat.

Un fleac.

-Vino, rapid. Am căzut de pe bicicletă. M-am julit urât de tot şi-mi curge sânge. Mă doare rău.
Închid telefonul, m-aşez pe-o bancă , şi-l aştept. Lângă mine, se aşează o mamă cu baiatul ei, în scaun cu rotile. Începe să-i dea, bucată cu bucată, dintr-un biscuite. Băiatul mestecă încet, mă priveşte şi-mi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu.
Îmi şterg, jenată, sângele de pe genunchi, îmi iau bicicleta şi vreau să plec.
Băiatul, mă întreabă, curios:
-Ce-ai păţit la picior? Te doare?
-O mică căzătură. Un fleac.

În lift.

  Sunt în lift cu un bărbat frumos şi elegant. Amândoi urcăm la acelaşi etaj. Parfumul lui mă zăpăceşte, îmi incită simţurile şi imaginaţia. Îmi trec uşor degetele prin părul despletit. El fixează numerele de pe panou. Eu îmi masez încet gătul. El îşi lărgeşte nodul de la cravată. Atmosfera se încinge. Eu mă rog să se blocheze liftul, ca-n filme. Liftul se blochează. Mă blochez şi eu.Încep să mă agit şi să ţip. Lovesc disperată uşa cu pumnii. Un vecin ne eliberează. Eu dispar ciufulită. El rămâne mut.
Ca- n filme.

Culori sub unghii

 

Dacă mă-trebi câte jucării am avut când am fost mică, o să-ţi zic că multe. Foarte multe. Le-am avut pe toate. În fiecare zi apărea câte una nouă, o păpuşă, un castel, un căluţ .
Dacă mă-ntrebi de ce am culori sub unghii, o să-ţi zic că de la plastilină. De la bulgărele moale şi colorat din care-mi construiam lumea mea cu jucării. Pe care le aveam doar eu.
Dacă mă-ntrebi ce-aş face azi din plastilină, ţi-aş zice că habar nu am. Atunci, demult ştiam. Acum am uitat.
Poate un vis. Ori două.

Iertarea.

 

Ca s-o împac pe mama, i-am dus o pungă cu fructe şi dulciuri. Nu a vrut să ia punga. Mi-a zis că nu-mi pot cumpăra iertarea cu ciocolată. Am lăsat sacoşa pe masă şi am ieşit înainte să mai poată zice ceva. La ieşirea din bloc mi-am dat seama că ar fi trebuit să vorbesc cu ea. Urc în fugă cele 5 etaje şi intru fără să bat. Mama stătea cocoţată ca un copil în vârful patului cu fructele răsturnate pe lângă ea şi mânca cu poftă dintr-o ciocolată. Când m-a văzut, a rămas blocată. M-am apropiat de ea ,am şters-o la colţul gurii de ciocolata care se prelingea uşor spre bărbie, am sărutat-o pe frunte şi-am ieşit.

Atitudine.

Mă plimb în parc, pe o alee îngustă. În faţa mea doi copii se joacă cu o nuia. Îi plesnea pe toţi cei care treceau pe lângă ei. Şi-apoi se hlizeau. Simţeam un oarecare pericol. Mă apropii hotărâtă şi uşor impunătoare. Le zâmbesc, să mă fac drăguţă. Ei îmi răspund zâmbind.
Am învins. Atitudinea e totul.Trec victorioasă de cei doi copilandri şi simt cum mă pişcă nuiaua de fund. Au inceput să-mi curgă lacrimi de durere. Şi de jenă. Mi-am pus ochelarii şi-am mers mai departe.
Atitudinea e totul.

De mână.

 

Nu pot să dorm. Vecinii mei fac gălăgie. Se ceartă. Închid ochii şi-ncerc să-i ignor. El ţipă. Ea trânteşte ceva. Eu urlu în gând să tacă. Mă sucesc de pe o parte pe alta. Cearta e tot mai aprinsă. Mă trezesc că stau în genunchi, sucită, cu urechea lipită de perete. Mă chinui să desluşesc adevăratul motiv al scandalului. Am aflat. El a înşelat-o şi ea l-a prins. Cuvinte urâte, înjurături, chestii aruncate prin casă. Dimineaţa, de pe geam, îi văd cum pleacă ţinându-se de mână. L-a iertat.

Lampioane.

 

E noapte, stau pe terasă la mare şi urmăresc un lampion roşu ridicat la cer de o tânără pereche de îndrăgostiţi. Mă uit şi mi-e ciudă că nu am cumpărat şi eu unul. Să-mi pun şi eu o dorinţă care să urce sus de tot.
Lampionul se tot înalţă, aproape pierzându-se printr-e stele cănd , la un moment dat, văd cum se stinge şi coboară vertiginos, căzând în faţa mea ca o zdreanţă pârlită.
Ospătăriţa îl ia de jos şi-l aruncă în coşul de gunoi.
O dorinţă, o speranţă cumpărată cu 10 lei.
Un gunoi.

Sunt urât.
Aşa cum superstiţiosul evită canalele şi pisica neagră, tot aşa şi eu evit oglinzile.
După luni de izolare voită în propria-mi casă lipsită de oglinzi, azi am decis că e timpul să ies.
Avantajul de a nu-mi vedea chipul e că pot alege zilnic cine vreau să fiu. Într-o zi sunt Brad Pitt, în alta Marlon Brando, alteori Leonardo DiCaprio. Azi sunt Al Pacino.

Mă îmbrac încet şi cu oarecare emoţii, apoi ies. Vântul mă întâmpină cu o adiere uşoară, soarele mă sărută timid pe frunte. Prind curaj. Înaintez. Şi merg. Şi nu-mi vine să mă mai opresc. În faţa mea apare o femeie frumoasă. Ea se uită la mine şi-mi zâmbeşte discret. Eu nu o pot privi. Întorc capul, evitându-i azurul din ochi . Îl salut pe domnul chipeş din dreapta mea. Şi el mă salută. Doamna trece de mine. Şi eu de ea. Îmi întorc capul. Nu după ea. După domnul pe care abia l-am salutat. De unde îl cunosc ? Cine e? Îl caut cu privirea. A dispărut. Întorc capul spre stânga. Îl zăresc în vitrina din faţa mea.

Eram eu.
Ba nu.Era Al Pacino.

 

Conversaţie cu mine.

-Când vrei să te dai jos din maşină?
-Încă un pic. Mai lasă-mă un pic. Cum arăt?
-Arăţi bine.
-Nu cred. Cerceii ăştia nu se asortează cu bluza.
-Se asortează perfect. Ieşi, că te aşteaptă.
-Părul. Cum îmi stă părul ?
-Bine. Stă bine. Tu, stai cam mult. Ieşi.
-Crezi că am pus prea puţin parfum?
-Ai pus destul.
-Prea mult?
-Suficient. Ieşi.
-Nu pot. Mă simt urâtă. Penibilă. Nu sunt destul de bună pentru el.
-Bine. Atunci hai acasă.

Semne pe trup.

Sincer,nu i-am inteles niciodata pe cei care-si pecetluiesc diferite chestii,spre nemurire ,pe trupurile lor muritoare. Asta nu-nseamna ca-i dezaprob.Doar ca eu nu sunt destul de motivata, destul de puternica, nu sunt destul de altfel incat sa-mi las vre-o urma pe trup.
Ideea ca trebuie sa ma trezesc in fiecare dimineata cu acelasi semn pe mine, cu acelasi nume tiparit si bine penetrat in epiderma si in creier, cu aceeasi floricica discret asezata pe fesa mea dreapta, cu motto-ul adorat, care-mi calauzeste viata ,cu cine stie ce semn descifrabil, si-nteles doar de mine, si chinuitor de ne-nteles pentru toti ceilalti, sa ma trezesc cu toate acestea sau doar cu unul dintre ele pe trupul meu, ar fi un chin mult prea mare .

Pentru ca, acele semne, azi pot fi esentiale, dar maine, cand eu sunt alta, s-ar putea ca acel nume sa nu mai insemne nimic iar eu voi fi condamnata sa-l port pe vecie ,acea floricica se ofileste, si se desfigureaza pe fesa mea ridata de vreme, motto-ul care odata imi calauzea fiinta si viata, peste ani, mult mai inteleapta si mai batrana l-as inlocui cu altul, iar semnele acelea stiute doar de mine cu vremea ar fi chinuitor de ne-nteles chiar si de mine.

Eu, care ma plictisesc de o rochie mult prea repede, si-o schimb atat de usor cu alta, cum as putea sa port cu mine si in mine vre-un semn, zi dupa zi?
Cu siguranta ca fiecare semn pe care-l face cineva pe trup, are semnificatia lui bine definita.Sunt convinsa ca te poti atasa repede de el, ca ajunge chiar un fel de accesoriu al trupului . Chiar daca in viata parasesti uneori usor oameni, acele semne iti vor fi companioni pe viata la fericirile si nefericirile tale, la realizarile si nerealizarile tale, la iubirile si dezamagirile tale.Nu le poti spune-
-Azi nu am chef sa te privesc, nu am chef de tine pe mine. Dispari!
Si-apoi, amintirile urate, pe care le vreau sterse din memoria mea si pe care le port fara voie cu mine in viata, care sunt nevazute, nestiute de altii doar de mine, care, poate ma marcheaza in decizile mele, gandirea mea, in felul meu de-a fi, aceste amintiri nu sunt tot un fel de tatuaje permanente? La fel ca si momentele fericite ,implinirile, bucuriile mele. Si ele sunt permanent in gandul si-n fiinta mea. Tatuaje nevazute de altii, doar stiute, traite de mine.

In timp, tatuajele devin amintiri scrise pe trup.