Sunt urât.
Aşa cum superstiţiosul evită canalele şi pisica neagră, tot aşa şi eu evit oglinzile.
După luni de izolare voită în propria-mi casă lipsită de oglinzi, azi am decis că e timpul să ies.
Avantajul de a nu-mi vedea chipul e că pot alege zilnic cine vreau să fiu. Într-o zi sunt Brad Pitt, în alta Marlon Brando, alteori Leonardo DiCaprio. Azi sunt Al Pacino.

Mă îmbrac încet şi cu oarecare emoţii, apoi ies. Vântul mă întâmpină cu o adiere uşoară, soarele mă sărută timid pe frunte. Prind curaj. Înaintez. Şi merg. Şi nu-mi vine să mă mai opresc. În faţa mea apare o femeie frumoasă. Ea se uită la mine şi-mi zâmbeşte discret. Eu nu o pot privi. Întorc capul, evitându-i azurul din ochi . Îl salut pe domnul chipeş din dreapta mea. Şi el mă salută. Doamna trece de mine. Şi eu de ea. Îmi întorc capul. Nu după ea. După domnul pe care abia l-am salutat. De unde îl cunosc ? Cine e? Îl caut cu privirea. A dispărut. Întorc capul spre stânga. Îl zăresc în vitrina din faţa mea.

Eram eu.
Ba nu.Era Al Pacino.