Conversaţie nocturnă.

Mama e bolnavă. Îmi spune să dorm cu ea. Şi, dacă văd ca îi e foarte rău, să sun la salvare. Eram prea mică să-nţeleg ce e aia boală. Ea a adormit. Eu o vegheam. O mângâiam încet, tot trupul îi ardea. Îi ascultam respiraţia. Uneori se oprea câteva secunde. Şi-atunci mă speriam. Alteori, zicea cuvinte pe care nu le-nţelegeam. Îmi era teamă. Ştiam că bunica, când are nevoie de ajutor, se roagă. Şi-am început să-L rog s-o facă bine. Am vorbit cu El până dimineaţă. Pentru prima dată.
Cred că m-a auzit, pentru că mama s-a facut bine. Şi-apoi, am adormit şi eu.